10.9.08

Cum îți amintești ceva?

După o pauză cam îndelungată mă reapuc să-mi aştern gândurile pe hârtie (mai precis ecran) şi problema de care m-am lovit prima a fost cu ce să încep, şi care era direcţia generală a “discursului” meu. Deseori ni se întâmplă asemenea lucruri, iar apoi dintr-o împrejurare sau dintr-o asociere făcută cu un element din mediul înconjurător ne amintim ce aveam de spus, făcut etc.

Cel mai la îndemână punct de plecare este ceva despre care am vorbit deja (un punct de reper din trecut). Vorbeam despre Homer şi opera literară creată pe cale orală. Întrebarea pe care trebuie să și-o fi pus oricine este cum putea un asemenea poet/cântăreț/trubadur să rețină cuvânt cu cuvânt o operă de asemenea proporții (Iliada sau Odiseea au în jur de 27 de mii de versuri). Acestea au fost însă anomalii, cazuri speciale care prin grandoare au impus arhivare; nu prea vedem înregistrări scrise ale vechilor poeme epice. Unul din motive trebuie să fie faptul că nu era menirea sau scopul lor acela de a fi scrise, cum am încercat deja să explic. Aceste poeme nefiind scrise, în mod evident nu exista nimic cu care să poată fi comparate recitările. Noțiunea de recitare cuvânt cu cuvânt este relativ nouă; în tradiția orală poeții nu reproduceau din memorie operele ci fiecare recitare era un prilej ca opera să fie recreată. Ea rămânea constantă nu prin cuvinte identice ci prin ceea ce interesa auditoriul: aceeași poveste, aceleași idei și același tip de rimă și ritm, deci acceași muzicalitate. Și cine să judece diferențele? Oamenii ar putea jura că este vorba de același poem și dacă ar fi de lungime dublă, în limitele bunului simț, adică nu cred că cineva ar reuși să asculte la o bere varianta scrisă a operelor lui Homer fără să se plictisească, ce să mai zic fără o bere. Sau cui i-ar păsa de diferențe?

Deci cum pot continua? Cum aș putea reproduce ceea ce încă nu am rostit? Idei pe care le bănuiesc, dar care încă nu s-au format în mintea mea? Păi m-am pregătit (rânjet), am făcut planuri de idei cu ceea ce consideram important iar de acolo se poate dezvolta... Memoria noastră este supraîncărcată, nu putem reține nici măcar ceea ce interesează. De aceea trebuie să stocăm o parte din informații în lumea înconjurătoare pentru a ne ajuta să ne amintim. Pentru a ne aminti, esențiale sunt două informații, răspunsul la două întrebări: ce? și când? trebuie să facem ceva. Când spunem că am uitat ceva ne lipsește răspunsul la cel puțin una dintre întrebări. Din fericire, când nu ești constrâns de timp (ca în cazul meu) ajunge o singură informație (trebuia să fac ceva... dar nu mai știu ce...). De asemenea ajută când știm care sunt metodele de amintire și facem uz de ele, de obicei (adică în mod natural) combinat și preferabil în cel mai eficient mod. Cel mai simplu, dar totodată cel mai greu ca efort de amintire, este să recuperăm date aleatoare din memorie (doar în viața de zi cu zi trebuie să reținem numere de telefon, adrese, CNP etc.). Memoria noastră pare a avea o capacitate nelimitată, a recupera informații din ea se dovedește mai dificil. De aceea mai facem uz de două metode care să ne ajute: relații semnificative (semnalizarea la mașină de exemplu; nu înțelegeam cum să țin eu minte dacă în sus înseamnă la stânga sau la dreapta, dar dacă iei în considerare mișcare volanului și nu a mașinii totul pare firesc, mișcarile efectuându-se în același sens; iată ce important e un model mental adecvat, deoarece mintea noastră lucrează cu modele, iar dacă nu găsim unul la îndemână vom „fabrica” unul), și explicații sau deduceri (pe ceea ce mă bazez și eu cu continuarea acestui blog, pornind de la informații date se pot umple „golurile”, această metodă revendicând însă considerabil mai mult timp decât celelalte). Bineînțeles în afară de apelul instinctual la aceste metode de amintire trebuie să avem un plan bun: dacă vrem să ne amintim să luăm cu noi ceva când plecăm punem lucrul în fața ușii pentru a ne „împiedica” de el. Un șnur legat la mână nu ne ajută mai niciodată, știm ca trebuie să ne amintim ceva, dar... ce? Ceea ce prezintă un interes deosebit pentru mine dar nu am reușit încă să-mi explic este cum consemnarea ideilor în scris pare să fie eficientă prin actul de a nota în sine, astfel încât referirea la notițe nu mai este necesară ulterior. Procesul e evidențiat și în viata de zi cu zi: dacă îți scrii un bilet pentru a-ți aminti ceva, a doua zi de obicei ajunge să vezi biletul, nu și conținutul, pentru a ști despre ce e vorba.

Îmi propusesem să scriu ceva scurt și la obiect ca un fel de rampă de (re)lansare, însă din nou m-am întins un pic. Punct ochit, punct lovit: mi-am revenit. Voi încheia cu un citat, la care mă duce gândul de fiecare dată când vorbesc de memorie:
Când omul se oprește asupra obiectelor simțurilor el dezvoltă o atracție pentru ele; atracția se dezvoltă în dorință, iar dorința naște mânie. Mânia induce amăgire, iar aceasta uitare; prin uitare, rațiunea este nimicită, iar pierderea rațiunii duce la distrugere. (Traducere liberă din Bhagavad-gita)

30.6.08

Critic

Acum încerc să-mi elimin din sistem tot ce a rămas legat de literatură, limba română etc. pentru a putea trece la lucruri mai serioase sau mai concrete. Întotdeauna mi-a plăcut raţionamentul inductiv. Acesta presupune să pleci de la lucruri binecunoscute, de la exemple, şi să ajungi la adevăruri mai generale. Pornesc de la, probabil, cel mai mare critic literar pe care l-a avut România şi să vedem unde ajungem.

Primul popas este chiar autorul eseului de la link-ul precedent. Poate majoritatea nu îl percepeţi ca un critic literar, însă eu aş vrea să arat că este cel mai de seamă critic al timpurilor noastre. Din păcate şi el s-a stins şi rămâne responsabilitatea tinerelor generaţii să suplinească un gol, deoarece o epocă fără critică este fie o epocă în care arta a împietrit, fie una în care lipseşte cu desăvârşire. Ar trebui să fie evident că fără facultate critică nu poate exista creaţie artistică vrednică de acest nume. În literatură nu mi se pare cea mai fericită idee “întoarcerea la origini”, însă în critică mi se pare indispensabilă. Spun asta deoarece tendinţa creaţiei este să se repete pe sine însăşi, facultatea critică fiind cea care născoceşte forme noi. Dar de ce o întoarcere la origini în critică, şi ce exact presupune aceasta? Pentru început mă voi limita la literatură. Când zici literatură te gândeşti la scrieri, de obicei chiar foarte voluminoase, adică eu asociez literatura cu imaginea a multe tomuri înşirate pe rafturile unei biblioteci.

Aici apare greşeala care de altfel cred că a fost făcută în toate epocile mai puţin cele mai îndepărtate, “originile”. Noi asociem literaturii o imagine, o reprezentare vizuală datorită unui cumul de factori dintre care probabil cei mai importanţi sunt obişnuinţa (70% din informaţia provenită pe calea simţurilor e cea vizuală şi de asemenea cam acelaşi procentaj al oamenilor au o minte “vizuală”, cuvânt ce descrie felul în care creează asocieri, care stau la baza inteligenţei) şi canalul prin care ni se transmite literatură: cărţi, care evident sunt menite a fi citite, deci procesate vizual. Noi am făcut din scris un fel special de compoziţie, el e însă doar o metodă de a face însemnări. Şi nu îmi par a fi mulţi cei care îşi dau seama. Scrisul a făcut mult rău scriitorilor; trebuie să ne întoarcem la voce. Eu încă încerc să îmi găsesc vocea, însă ce am observat până acuma e că nu poţi să îţi creezi o voce (unii o numesc “stil”, iar “stilul e omul însuşi”). Remarcam că nu îmi vine să adopt un ton sarcastic şi o atitudine cinică (cum aş zice că fac în viaţa de zi cu zi), probabil fiindcă aici nu am cu cine vorbi decât cu mine însumi. Ori eu mă respect pe mine; deschid uşa înaintea mea, îmi dau jos pălăria când mă întâlnesc cu mine… Dar, vorbind serios, ar trebui să fie evident că în momentul în care cineva are ceva de spus ar face bine s-o spună frumos, altfel nu ascultă nimeni, dar inevitabil când o spune rezultatul e plictisitor. Însă când nu ai nimic de zis, în mod evident tonul face muzica, iar rolul său este să nu te lase să adormi, sau să dai click pe altă pagină, sau să schimbi canalul. Ceea ce vreau să spun aici este că reacţia este pe dos faţa de cum mi se pare firesc a fi, publicul cere scandal şi nu vrea să audă lucruri noi, sau spuse într-un alt mod decât cel cunoscut. De aceea artistul adevărat nu scrie pentru cineva. Vocea, e clar, ţi-o găseşti când vorbeşti singur. O operă considerată arta trebuie să le împace însă pe amândouă, să fie atât hrană pentru minte cât şi să te gâdile plăcut la ureche. Ca să ne întorcem la origini, ar trebui să-l amintim pe Homer. Homer a cântat Iliada şi Odiseea, însă cine să fi avut spiritul critic care să stimuleze apariţia acestei forme noi în literatură, epopeea (cum de altfel au apărut în Grecia antică numeroase forme ale literaturii precum comedia, tragedia etc.). Nu putem presupune decât că poporul în ansamblul său a stimulat creaţia şi artele, însă ce uneşte poporul? În mod cert nu părerile sau atitudinile, acestea trebuie să fi fost la fel de diverse cum au fost în orice epocă şi cum sunt şi în ziua de azi. Ceea ce îi uneşte este evident limba; grecii au fost un popor de critici de limbă şi deci făuritori de limbaj artistic. Ceea ce ne aduce din nou în prezent şi explică apelarea la personalitatea domnului Pruteanu, care este probabil cel mai cunoscut critic al “evoluţiei” limbii române. Prima concluzie, ce trebuie punctată, e că limba este părintele şi nu copilul gândirii.

Pentru studiul vieţii lui Călinescu, căci la el mă refeream când spuneam cel mai mare critic, sau a meritului său pentru cultură, a semnificaţiei personalităţii sale duale de critic şi artist în istoria literaturii române, apelaţi la o sursă avizată, cum ar fi eseul la care am făcut referire anterior. Eu voi încerca să explorez ce reprezintă pentru mine şi să identific de ce simt o afinitate spirituală către el. În primul rând este clară admiraţia ce îi trebuie purtată. Oamenii tind să aprecieze un fapt în funcţie de cât de greu a fost să îl faci. De aceea cadourile scumpe (pentru care ai muncit mult timp, de aceea cu cât eşti mai bogat e mai scump cadoul) produc cel mai mult bucurie printre oameni. Iar când nu sunt cele scumpe sunt cele făcute cu migală sau cu dragoste, a dărui ceva din tine implicând totuşi un efort şi mai considerabil din partea autorului şi pentru apreciere un mai fin spirit critic al receptorului. Criticul în general şi Călinescu în special, este demn de admiraţie deoarece este incomparabil mai greu să vorbeşti despre un lucru decât să îl faci. Sper să nu fiu greşit înteles, mă refer aici la a crea nou conţinut ideatic, de a prezenta ceva cunoscut într-o nouă lumină, cea a propriei personalităţi. Dacă opera cuiva este uşor de înţeles o explicare devine inutilă, iar dacă e de neînţeles, explicarea nu poate fi decât păgubitoare. De aceea nu mă refer la analiză ci la o transformare a unei opere de artă (sau de creaţie în general) în alta. Critica, preschimbând fiecare artă în literatură, rezolvă odată pentru totdeauna problema unităţii artei. Încă o dată, critica nu înseamnă a explica şi a diseca, ci prezentând o lucrare din altă lumină să-i descopere noi ascunzişuri, noi subtilităţi de care să se poată bucura şi alţii. Misterul, prin natura sa, este cel ce provoacă bucurie celui ce îl descoperă, bucuria contemplaţiei. De aceea ţelul criticului este de a amplifica misterul şi nu de a „strivi corola de minuni a lumii”, rolul său fundamental fiind cel de educator; este cel ce pregăteşte oamenii de bucurii superioare, din planul esteticii.

În continuare mă voi referi la rolul de estetician al criticului, fiindcă conceptul de “frumos” joacă un rol esenţial. Pentru mine oricum sunt acelaşi lucru, de fapt esteticianul fiind desăvârşirea criticului, fiindcă se ocupă cu forma cea mai înaltă de critică (cea mai valoroasă, deşi se potriveşte şi literal, după cum voi prezenta in continuare). Iar forma cea mai înaltă nu se ocupă de artă ca expresie ci exclusiv ca impresie. Să explic pe o modificare/completare pe o schemă prezentată anterior (da, cât de cât mă aştept să citeşti în ordine cronologică, dar fiecare eseu e de sine stătător şi nu presupune cunoştinţe prealabile, deşi, ca şi lui Călinescu, îmi place să definesc termeni).Deci de ce am pus criticul atât de sus, spre abstract? Spuneam mai sus că se bazează exclusiv pe impresie, iar ma demult remarcam că Impresionismul e curentul ce deschide drumul în sus pe calea abstractului. Mai mult, cea mai înaltă critică, fiind forma cea mai pură a impresiei personale nu se referă la un criteriu exterior sieşi. Şi care este obiectul activităţii criticului de la acest nivel? Este frumosul. Frumosul este simbolul simbolurilor ( cu întelesul de simbol pentru simboluri, nu “tata lor” sau simbolul absolut, deşi intenţionat sună hiperbolic). Frumosul e o temă destul de profundă pentru a-i aborda analiza naturii şi implicaţiile altă dată. Pe moment mă limitez la facultatea critică de a-l aprecia. După cum am sesizat, frumosul nu este o proprietate intrinsecă, ci o proiecţie a propriei impresii despre un obiect (obiectul vizat fiind în primul rând opera de artă) asupra lui. De aceea orice opinie nepărtinitoare va fi întotdeauna lipsită de valoare. Există două moduri să-ţi displacă arta. Unul e să-ţi displacă, celălalt să-ţi placă în mod raţional.

Revenind la Călinescu, este uimitoare dualitatea personalităţii sale de creator şi critic. Cele două activităţi presupun naturi diferite, deşi în chip misterios înrudite, ale fiinţei umane. Neavând o pregătire psiho-filozofică prea bogată voi apela la exemple mai la îndemână mie pentru prezentarea celor două. Natura creatoare, deşi s-ar părea că se manifestă peste tot în originalitate, în fantezie (doar de aceea se încearca în noul sistem de educaţie promovarea „individualismului” şi a creativităţii, şi e inutil să spun cât de prost mi se pare sistemul educativ; dar despre asta când voi scrie despre educaţia „frumosului”), am reuşit s-o identifica doar în două profesii: scriitor şi programator (sper că reţii de unde am plecat: creatori). Ce au în comun cele două (...pe langă clămpănit la tastatură)? Imersiunea în alt univers. Procesul la nivel cerebral este acelaşi: încărcarea cu cât mai multe variabile a capacităţii creierului, extinderea sa la nivel maxim şi găsirea unor interacţiuni între acele variabile, deseori cu un scop cunoscut, alteori cu efecte neanticipate, lucrurile pur şi simplu parcă se potrivesc cu o voinţă proprie. Aceste interacţiuni constituie fundamentul inteligenţei şi, dacă sunt realizate cum trebuie, evocă o viaţă proprie, autentică a personajelor într-o operă literară sau au ca efect creaţia „banalei” inteligenţe artificiale în domeniul calculatoarelor. Meritul creatorului este de a găsi cele mai bune relaţii între elemente şi a le traspune din spaţiul propriei minţi în spaţiul concret, accesibil tuturor. Natura de creator aş spune că este cea mai superioară natură a fiinţei umane care este însă limitată de planul cognitiv, nu transcede planul gândirii ca funcţie fiziologică a creierului, nu are acces la un plan mai subtil al realităţii. Transcederea acestui plan, ieşirea dintr-un cadru bine determinat al unui univers, fie el cel concret sau unul imaginat, şi accesul la informaţii despre acel univers pare să reuşească în cazul criticului şi al matematicianului. Diferenţa este una calitativă faţă de creator: un inventator poate produce ceva nou şi nemaivăzut, un arhitect poate concepe o construcţie care înainte nu exista, un programator scrie un program care face o acţiune imposibilă până în acel moment, dar când un matematician realizează un progres în domeniul său se spune că a facut o descoperire. În alte cuvinte el a „văzut” un adevăr; ceea ce a descoprit el era bineînţeles adevărat şi înainte de această descoperire dar nimeni nu era conştient de acest adevăr. Matematicianul a adus o informaţie existentă într-un plan mai subtil, dar evident la fel de real, în planul comun al cunoaşterii, informaţie ce poate acum fi transmisă şi altor oameni. Descoperirea unui asemenea adevăr presupune un cu totul alt stil de muncă decât cel prezentat anterior, în care prin extinderea capacităţii de analiză şi prin tatonarea mai multor soluţii posibile, reconfigurarea universului creat se ajunge la soluţie. Activitatea specifică este contemplaţia matematică, care a fost dovedit, nu poate fi înlocuită de un proces mecanicist. Această contemplaţie matematică mai este numită şi inspiraţie matematică, indicând necesitatea unei surse de cunoaştere exterioare. Voi încerca să dau şi argumente şi să clarific un pic situaţia când voi vorbi despre sisteme formale (nu e acum momentul). În mod similar, criticul porneşte de la un univers cunoscut şi găseşte în el aspecte inaccesibile altor oameni, aspecte pe care are datoria să le releve. Ce este suprinzător în împăcarea celor două naturi (la numesc artist şi critic pe parcursul acestui eseu) într-un singur om este faptul ca însăşi acea concentrare a viziunii care te face artist limitează prin intensitatea ei exagerată facultatea de apreciere fină. Îmi păstrez însă dreptul de a afirma că autocritica este sortită eşecului, deoarece fiind implicat nu poţi vedea pădurea de copaci. Alternativa este încerci să te detaşezi, iar rezultatul fiind o critică obiectivă este nedemnă de luat în seamă. Sper că nu te-am încurcat, matematicianul, spre deosebire de critic, ar face bine să ajungă la concluzii obiective, doar procesul prin care ambii ajung la concluziile lor respective îmi pare similar, accesează informaţii „din afară”.

Un alt aspect al personalităţii lui Călinescu a fost activitatea sa de gazetar. Dar aceasta este o cu totul altă problemă. Spre deosebire de literatură care nu este citită, gazetăria nu poate fi citită. Probabil datorită faptului că este scrisă pentru public şi acesta devine criticul său, atribuţie pentru care este total necalificat. Cu tristeţe constat însă că aceasta activitate a fost văzută ca o datorie de Călinescu, responsabilitate de a educa masele fără doar şi poate. Problema este că cei ce-şi fac întotdeauna datoria devin mizantropi sau misogini incurabili pentru tot restul vieţii. Sună cinic? E din Oscar Wilde preluată ideea, cum de altfel sunt multe de pe parcursul acestui eseu. Eu am considerat ca e oportună o rearanjare a ideilor sale, sau cu ce am rămas eu din ele, şi prezentarea lor într-o altă formă decât cea a piesei de teatru, şi oricum mi se pare inadecvată prea multă erudiţie într-un eseu, te face să te simti prost şi nu mai citeşti. Eu încerc să fac eseurile plăcute pentru mine şi utile pentru eventualii cititori. După un pic de experienţă în ale scrisului, plăcute şi cititorilor. Cum spuneam, pe moment îmi caut vocea. A fi natural înseamnă a fi evident şi a fi evident înseamnă a nu fi artistic. Dacă nu sunt evident, sper să fiu pe drumul bun.

Activitatea de critic literar a fost evident cuplată cu cea de istoric. A descrie exact ceea ce nu a avut loc niciodata este nu numai preocuparea istoricului ci şi privilegiul inalienabil al oricărui om de talent şi cultură. Prin aceasta şi-a dezvoltat Călinescu personalitatea şi a produs capodopera sa Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Nu există arte frumoase fără conştiinţă de sine, iar conştiinţa de sine şi spiritul critic sunt unul şi acelaşi lucru. Afirmaţia precendentă are rol de concluzie, şi face deschiderea spre următoarea temă pe care intenţionez să o abordez, şi anume conştiinţa şi individualismul.

În loc de o încheiere în care să reiterez ce am spus deja, ma gandesc să spun o mică povestioară care să explice ce voiam eu să comunic şi importanţa spiritului critic faţă de cel creator. A fost odată ca niciodată o bibliotecă. Şi pe rafturile acestei biblioteci se aflau toate cărţile ce puteau fi scrise vreodată, adică conţinând toate permutările posibile ale caracterelor lexicografice: o carte era plină doar cu „A”, o alta doar „A” şi un singur „B” etc. Şi în această bibliotecă trăiau bibliotecari a căror menire era întreaga viaţă să străbată structura labirintină şi infinit de mare a acestei biblioteci catalogând cărţile. Această muncă era evident indispensabilă, considerau ei, deoarece biblioteca conţinea toate cunoştinţele ce puteau fi transmise vreodată, incluzând o istorie completă a universului, care să cuprindă chiar şi viitorul. O identificare a cărţilor „adevărate”, utile din bibliotecă ar însemna cunoaşterea absolută. Fiindcă nu poate avea final fericit, în mod evident căutarea cărţilor adevărate fiind o muncă imposibilă, o las cu final deschis. De fapt totul se rezumă doar la nişte oameni care caută adevăr în univers. Această poveste a fost imaginată de Borges. E o replică bună pentru afirmaţia că o maimuţă la o maşină de scris poate produce, lăsându-i-se destul timp toate operele literare.

13.5.08

Blogosfera

Acesta este probabil cel mai important post din blogul meu fiindcă intenţionez să vorbesc de limba română pe Internet, implicit în lumea modernă în care trăim, şi analizez un pic ceea ce scrii într-un blog. Ca un simplu exerciţiu voi scrie cu italice toate cuvintele preluate mai mult sau mai puţin direct din engleză, sau cărora le-am schimbat înţelesul astfel încât să se potrivească cu cel din engleză, cum ar fi “post”-ul de mai sus.

Ok, deci despre blogosferă… Ce este ea? Nu mi-e prea clar, având în vedere că ar însemna acea bucată din Internet care conţine blog-uri, dar ce este un blog? Cuvântul provine din weblog şi înseamnă practic jurnal online. Deci de ce este nevoie de acest cuvânt? În afară de faptul că e scurt, şi cuvintele scurte sunt în spiritul limbii engleze, e un cuvânt fabricat, deci îi suspectez pe oamenii de marketing. Se gândeau ei probabil cum să-i spună acestei aplicaţii web care e gândită ca oamenii să-şi scrie evenimentele zilnice, şi web diary probabil nu suna bine fiindcă aia se vrea ceva personal şi oamenii se tem de lipsa privacy-ului (pentru cuvântul ăsta m-am uitat şi în dicţionar şi traduceri posibile sunt singurătate, intimitate, secret, taină toate fiind apropiate ca înţeles dar nu chiar adecvate pentru ce vreau să spun) pe Internet, aşa ca au trecut la web log care sună mai profesional (asta e o greşeală de vorbire, corect ar fi profesionist în română, dar se folosesc tot mai multe astfel de cuvinte fiindcă aceasta e forma corectă în engleză), de unde s-a trecut la blog pentru a fi interesant; nu zici că ţii şi tu un amărât de jurnal online, te ocupi cu blogging. Gata cu filologia, oricum e mai mult legată de începuturile fenomenului, care între timp a mai evoluat; să vedem cum. Bineînţeles de când a apărut tehnologia oamenii au început, hai să nu zic abuzeze, s-o folosească şi cu alte scopuri. Unele îmi par adecvate cum ar fi blog-uri de jurnalişti ce îşi publică online părerile sau chiar evenimente recente de interes general, altele mai puţin adecvate cum ar fi site-uri de prezentare. Adevărul e că este o tehnologie la îndemână (citeşte gratis şi uşor de folosit) care oferă facilităţile necesare (pui poze, ai feed-uri RSS sau Atom etc.), deci de ce n-ai folosi-o? Oricum n-am dreptul s-o critic, având în vedere că o folosesc şi nu ştiu să existe o alternativă mai bună de a pune eseuri online.

Am ajuns şi la eseuri, deci la un fel de justificare a propriei existenţe a acestui text. Nu cred să spun chiar în acest eseu ceva original, dar poate cineva care îl citeşte gaseşte ceva nou sau ceva ce i se pare interesant. Eseu, e un cuvânt cu oareşce conotaţii pretenţioase, dar ar fi mai bine să rămânem la sensul iniţial de “încercare”. Ceea ce scriu eu aici se numesc eseuri în lipsă de un termen mai bun (mai folosesc articol dar termenul nu e prea potrivit, şi post care e corect dar nu prea sugestiv). Despre eseuri a vorbit cineva mult mai bine aici. Căutând link-ul nu l-am recitit de frică să nu reproduc, dar probabil se regăsesc idei de acolo rezumate în cele ce urmează. În primul rând un eseu nu trebuie să aibe structură şi un parcurs al ideilor bine stabilit, rolul său este de a lăsa loc la inovaţie şi de a stimula idei noi. O temă ar fi indicat să aibe, pentru a nu confuza complet cititorul sărind de la o idee la alta şi eu încerc să respect acest lucru; ori îmi iese foarte bine, ori deloc. Deci, ca să reapuc firul ce ţine în picioare această construcţie şubredă, blogosfera este alcătuită din bloggeri. Însă doar aceia dintre ei care se pot numi eseişti merită citiţi/urmăriţi, din perspectiva mea. Termenul de blogger este unul ce provine de la mediul în care publică omul, însă termenul de scriitor este mult mai adecvat raportat la activitatea pe care o întreprinde. În plus ar trebui să menţionez că este greşit să scrii un eseu argumentativ. Punctele de vedere sunt menite a fi prezentate şi nu apărate. În tot ceea ce scriu încerc să mă bazez pe 2 proverbe indiene, parafrazate bineînţeles: “Cel ce cunoaşte adevărul nu trebuie să-şi obosească mintea cu cel ce nu vrea să-l vadă” şi “La fel cum o lumânare nu luminează mai puţin intens când o aprinde pe alta, nu îţi va dăuna să împărtăşeşti ceea ce şti cu alţii”.

De fapt scopul acestui articol era să văd cât de corect sunt afişate diacriticele. Cel mai mare impediment în a scrie corect în limba română este evident lipsa diacriticelor în alfabetul englez şi implicit al setului de caractere pe care îl înţelege orice computer, ASCII. De fapt orice limbă, în afară de engleză, are acest impediment având în vedere că la nivel global doar primele 128 de caractere sunt interpretate la fel, deci nici francezii nu pot avea certitudinea că ceea ce scriu ei se vede la fel dacă programul rulează sau site-ul e vizualizat în China de exemplu. În caz că nu ştiaţi în ASCII de la 128 la 255, în implementarea latină cel puţin, sunt incluse caracterele cu accent. De exemplu “î” adică “i” cu accent grav are cod 140, poţi să-l scrii ţinând apăsat Alt, scrii 140 şi dai drumul la Alt. Despre formate mai noi cum ar fi Unicode puteţi să vă documentaţi singuri, nici prea tehnic n-aş vrea să devine post-ul acesta. Ideea este că site-urile ar trebui sa folosescă encoding UTF-8, e destul de general, însă am întâlnit destule cu probleme, iar la mail-uri Google o nimereşte, Yahoo nu, cel puţin din experienţa proprie.

Cred că ar fi prea mult să mai scriu şi de “Lymba roman-a”, deşi toţi vă daţi seama ce presupune: greşeli gramaticale, şi să scrii kool. Ok, poate vreo 2 idei nu strică. În primul rând nu e vina analfabeţilor că habar n-au nici măcar când se foloseşte cratima, fiindcă eu nu reţin să fi făcut gramatică în şcoală, decât puţin şi de mântuială în gimnaziu, evident nu destul pentru majoritatea populaţiei. Eu aş susţine să se facă materii separate: gramatică (unde includ sintaxă, semantică, punctuaţie, morfologie etc. şi un pic de vocabular pentru tinerele minţi) şi literatura României (deşi asta ar putea s-o scoată direct, cum au măcelărit lista de autori pentru bacalaureat) şi literatură universală (să mai acumuleze şi copiii, care n-au avut noroc ca mine de profesor bun de română, un pic de cultură). Despre scris “kool” de fapt n-am ce spune, trebuie să fi prost să înlocuieşti o literă cu alta doar fiindcă e greşit, dar de scris în gen SMS aş menţiona că mă enervează. În primul rând în SMS-uri nu-şi are rostul; dacă vrei să scrii repede introdu completare predictivă a cuvintelor, nu-i telegramă să taxeze la literă, iar pe computer chiar nu-şi are rostul, mai bine înveţi să dactilografiezi, mi se pare mult mai logic. Şi o preferinţă personală e să foloseşti zâmbăreţi în loc de lol, rofl, şi alte abrevieri (le-am epuizat pe alea pe care le ştiu) tâmpite şi învechite de altfel, adică cine mai foloseşte mIRC? :) După ce am scris aici sper că n-am facut şi eu greşeli, nu de alta dar niciodată nu mi-a plăcut să recitesc ce am scris, probabil fiindcă e total ineficient, aşa că ma bazez pe peer reviews.

Dacă ţi se pare prea lung sau obositor ce scriu eu, deşi eu zic că nu e, citeşte asta şi vei înţelege că eu încerc să te fac să reţii măcar unele idei; în toată cantitatea precis e şi ceva de calitate (poate nu îmi iese perfect această intenţie, încă). Cu acest ultim link am acoperit baza blogosferei pe care o văd eu: Paul Graham, Joel Spolsky şi Steve Yegge. Ciudat cum am ajuns să înţeleg cu totul altceva prin blogosferă la finalul acestui eseu, şi anume eseişti ce publică online, deşi prima definiţie ar fi mai corectă. În cocluzie, prezentul nu este un eseu argumentativ, deşi nici să te contrazici nu mi se pare cea mai înţeleaptă alegere, deci să spunem că am prezentat mai multe puncte de vedere asupra blogosferei, împreună sper să formeze o imagine de ansamblu.

PS. Ai observat că pentru “ş” am folosit “s” cu sedilă, iar pentru “ţ”, “t” cu virgulă? Care e varianta corectă? Sedilă sau virgulă?
PPS. Am uitat de Maddox. Când m-am apucat de scris m-am gândit că ar trebui să adopt tonul lui, dar nu-i aşa simplu cum pare. Ciudat că toţi "bloggerii" pe care îi citesc eu sunt programatori.

16.4.08

Identitate

Uitandu-ma printre pozele care mi-au ramas dupa ultimul post, vad ca nu am scris deloc despre ce intentionasem initial. Deci am un pic de recuperat si nu am scapat inca de poze .

In loc s-o iau sistematic, cred ca e mai bine sa apelez la intuitia cititotului. Te uiti la poza de langa si ce vezi? Vezi un fluture... Incearca sa vezi niste picaturi de apa sau cercuri aiurea, dispuse aleator. Cam greu, nu? fiindca creierul tau nu functioneaza asa, ci vede imaginea de ansamblu. Vede imaginea de ansamblu fiindca are in fata sa un fluture stilizat, un simbol, si nu putem face abstractie de simbol.
Toate reprezentarile pe care le facem, icoanele, cum le-am numit in postul precedent, sunt un rau necesar, fiindca din pacate nu putem comunica direct de la minte la minte, daca ar fi posibila o asemenea comunicare toate acestea ar fi inutile. Insa asa cum stau lucrurile trebuie sa comunicam prin intermediul unui canal si a unui cod comun. Sau altfel spus comunicarea implica un proces de receptie si unul de perceptie, care intervin in diferite grade. De exemplu daca vezi poza unui fluture receptia e maxima iar perceptia la un minim, insa in imaginea pusa de mine receptia e neglijabila, totul sta in perceptie (poza este efectiv constituita doar din "pete" aleatoare, insa mintea ta percepe simbolul asociat fluturelui).

Ca o mica digresiune, mi se pare ca acesta este un ideal al brandingului, sa reusesti sa asociezi imaginea ta de un simbol pe care lumea il recunoaste pretutindeni.
Cel mai cunoscut exemplu trebuie sa fie Mickey Mouse, respectiv Disney, peste tot unde vezi 3 cercuri la ce te gandesti? La soareci clar

Insa sa mergem un pas mai departe? Ce vezi in imaginea de mai jos?
Vezi o fata, nu? insa asta nu e tot, asa-i? vezi pe oricine. Dar mai mult, te vezi pe tine... Poti sa te identifici cu aceasta fata, asa-i? In mare asta este probabil din cauza faptului ca nu avem o imagine prea clara despre noi insine. Adica sigur stim ca avem 2 ochi, un nas, o gura, cam ce freza avem, dar seamana cu o poza? Cand te uiti in oglinda te vezi pe tine? asa cum te ai in minte? In memorie iti ramane doar o esentializare, un simbol al persoanei pe care o vezi in oglinda. Si mai mult de atat, avem darul de a fi foarte egocentrici, adica cand te uiti de exemplu la un stol de pasari ce vezi? (mareste daca nu vezi bine )
Ideea e ca daca este posibil sa ne vedem pe noi insisi in ceva, mintea profita de aceasta ocazie. De exemplu de ce am pus acesti smileys peste tot? Fiindca exprima cum ma simt? poate, poate ca nu... cert este ca in momentul in care ii vezi, sti cum te simti TU cand ai acea mimica, practic iti insuflu tie o stare. Chiar daca nu vrei sa recunosti ca te identifici cu acesti mutunache, cel putin reactionezi la mimica respectiva, si cand ti se zambeste ce poti sa faci decat sa zambesti inapoi?

Deci, cand te afli in fata unei reprezentari simbolice, te vezi pe tine. Ce se intampla insa cand esti confruntat cu o imagine realista? Il vezi pe altul, adica o entitate care percepi ca este animata de o alta constiinta decat a ta; are o alta identitate. Cand ai in fata un interlocutor tii in mintea ta o imagine detaliata cu toate trasaturile lor, si in funtie de gradul de apropiere dintre voi il percepi in mod diferit si adopti o atitudine adecvata. Asta este insa o discutie pentru alta data, pe moment ajunge sa analizezi ce identitate asociezi fetei din poza alaturata? Eu as paria pe niciuna. Este pur si simplu imaginea unui om pe care nu l-ai vazut niciodata si esti in stare sa asociezi imaginea cu un om, nu insa si cu o persoana. De fapt realismul unei poze are chiar darul de a produce o disociere intre tine si subiectul imaginii. Tu nu esti asa dezamagit de faptul ca nu te poti sinucide cu tigari destul de repede, incat sa te culci pe o linie de tren

Deci realismul are rolul de a te face sa te disociezi de o situatie? Pai nu. Tine doar de perceptia identitatii. Sa luam urmatorul exemplu. Fundalul este realist, clar ca o poza, protagonistul insa este realizat intr-un mod schematic si care este efectul? Efectul este imersiunea in lumea prezentata. Protagonistul simbolic iti permite autoidentificarea, in schimb decorul realist creeaza o atmosfera in care te poti transpune. Situatia sta fix pe dos in prezentarea decorului fata de prezentarea personajelor, un decor realist iti da un sentiment de familiaritate si spatiul devine concret in mintea ta, il poti vizualiza, in timp ce un decor schematic da frau liber imaginatiei, sau mai degraba creeaza un vid pe care mintea noastra nu se chinuie sa il umple. As face analogia cu propria fata: ce este fata noastra? este ca o masca vazuta de toti ceilalti (si oricat de bine ar cunoaste ce se ascunde in spatele mastii nu o pot indeparta niciodata, intotdeauna altii te vor vedea prin intermediul acestei masti) si niciodata de tine, pentru ca mereu o porti. Unde e corespondenta? Pai figura simbolica este masca sub care te ascunzi, prin care te transpui in realitate, iar decorul realist este lumea plina de stimuli senzoriali ce o percepi prin intermediul acestei masti.

Insa mai exista un mod prin care interactionam cu obiecte inanimate si anume atunci cand le folosim. Obiectele pot sa indice activitati, stari sau atitudini . Unde vreau sa ajung cu asta? Obiectele pe care le folosim devin extensii ale propriei identitati si sunt incorporate in constiinta de sine. De exemplu daca porti un joben te poti simti elegant sau ridicol, insa in mod cert iti schimba perceptia de sine, jobenul devine o parte integrata a felului cum te prezinti pentru ceilalti dar si a imaginii de ansamblu pe care o ai despre propria persoana. Un exemplu mai la indemana ar trebui sa fie condusul unei masini. In fiecare moment noi suntem atenti la diverse detalii de pe drum si din mediul inconjurator insa in orice moment avem in minte propria masina in ansamblu, si mai mult, cat timp o conducem ne identificam cu ea. Gandeste-te de exemplu daca are loc un accident, ce te gandesti? "M-a lovit", nu "Masina lui m-a lovit" sau "Masina lui a lovit masina mea". De unde aceasta personificare? Masinile devin entitati care actioneaza conform unor vointe, devin obiecte animate. In plus mai exista un mod prin care ne raportam la obiecte inanimate: in loc ca acestea sa devina extensii ale propriei identitati, le inglobam, specializand elemente componente ale fiintei noastre. De exemplu cand suntem la masa tacamurile devin substituenti pentru mainile noastre, iar cand cineva merge in carje acelea sunt noile lui picioare percepute.

Pana acum am scris de perceptii involuntare dar constiente, ceea ce inseamna ca am vazut doar varful icebergului. Sa ne scufundam un pic si in taramul subconstientului. Subconstientul e un concept din psihanaliza utilizat pentru a desemna unele functii ale mintii in lipsa constiintei, insa si Freud a abandonat termenul fiindca il considera prea ambiguu. Fiindca este un spatiu ambiguu si, in opinia mea, mult prea personal pentru a generaliza concluzii despre el in acelasi mod cum am facut-o mai inainte in cazul mintii, care functioneaza, in mare, la fel pentru oricare dintre noi, ma voi limita la modul in care poate fi reprezentat acest spatiu, si modul in care il percepem. De prezentarea universului din subconstient s-au ocupat in special suprarealistii. Dintre curentele moderniste, Suprarealismul este preferatul meu datorita utilizarii simbolului. In timp ce alte curente cauta forme de reprezentare sau exprimare noi, acesta utilizeaza figuri familiare inovand si incercand sa transceada planul simplelor reprezantari inspirate din realitate prin abordarea artei intr-o maniera onirica. Animale, obiecte inanimate si oameni sunt parca desprinsi dintr-un vis sau din amintiri ireale, avand insa rol de substitut pentru concepte concrete, aplicabile lumii noastre. Ca maniera de expresie folosita, preponderenta este sugestia care presupune o utilizare intensa atat a procesului de receptie (atentia la detalii) cat si a celui de perceptie (interpretarea imaginilor, incat sa devina semnificative pentru sine). Bineinteles simbolurile fiind desprinse din subconstientul artistului introduc un element de ambiguitate si deci de echivoc in interpretare. Acesta este motivul pentru care am ales aici o imagine de a lui Chagall, picturile sale produc o impresie asupra mea, chiar daca nu pot sa le inteleg precis, logic. As spune ca apare aici un proces de comunicare de la subconstient la subconstient, apeland la o natura mai universala a noastra decat gandirea (mintea). De asemenea, desi in mod cert exagerez, as spune ca Suprarealismul este o extensie, o generalizare a Impresionismului si este evolutia naturala a acestuia.
Disclaimer: am si eu atata treaba cu arta cat are vaca cu OZN-ul

Sper ca ti-a placut monologul meu retoric si ca ai inteles cate ceva despre propria identitate si cum percepem identitatea obiectelor incojuratoare. Te-am pupat!

12.4.08

Simboluri

Incep printr-o prezentare a paradoxului.
Toata lumea stie cel putin intuitiv ce este un paradox. Este o chestie contradictorie, adica despre care nu se poate stabili valoarea de adevar. Un exemplu trivial e urmatorul:
  • Propozitia urmatoare e falsa.
  • Propozitia predecenta e adevarata.
Fiecare dintre cele doua are forma corecta (ligvistic si gramatical) precum si continut logic valid. Luandu-le insa impreuna nu se poate stabili valoarea de adevar a ansamblului. De ce? Pentru ca prozitiile au sens autoreferential (proprietatea necesara,dar evidnet nu si suficienta, pentru a se putea ajunge la paradox): se refera la valoarea de adevar a unei componente din sistem.

Trecand peste aceasta introducere, putem analiza o problema mai interesanta... unde se afla paradoxul in poza de aici? (Propozitia in franceza ar trebui sa fie usor de inteles: Aici nu este o pipa.)

La o prima analiza s-ar spune ca nu e nimic de discutat; intr-adevar nu este nici o pipa, e o imagine a unei pipe (de fapt nici macar aceasta realitate nu o ai in fata, te uiti la o poza a unui tablou, la un monitor). Dar daca cineva se uita la aceasta poza care nu intelege franceza (un chinez de exemplu pentru care literele astea sunt la fel de ciudate cum sunt pentru noi ale lor), ce vede? Vede o pipa, nu? si nu isi mai face ganduri. Paradoxul, sau curiozitatea, mie mi se pare ca este faptul ca propozitiei scrise noi ii dam inteles prin acelasi proces prin care am asociat imaginea cu o pipa. Se poate spune ca sub imaginea pipei nu exista nici o afirmatie... sunt doar niste simboluri grafice care pot, sau nu, in urma unui proces cognitiv sa dobandeasca noi valori. Eu as concluziona ca propozitia isi neaga propria validitate, chiar propria existenta, insa intr-un mod mai subtil. Si am obtinut paradoxul. De ce la o prima vedere nu este nimic paradoxal la aceasta imagine? Fiindca le asociem cuvintelor o mai mare insemnatate decat imaginilor, insa la baza sunt ambele acelasi lucru...

Ce sunt? Eu le-as spune icoane (si ma gandesc mai mult la englezescul icon decat la tablouri cu sfinti din biserica). Icoanele sunt reprezentari grafice ale unor obiecte, persoane sau idei. Daca e sa grupez aceste elemente cumva ar fi sub numele de forme, adica obiecte limitate, reprezentabile.


Am incercat sa exemplific prin aceasta poza (click pentru a mari), diferitele nuante ale icoanelor. In satanga se observa Realitatea, adica lumea perceputa prin intermediul simturilor, iar in dreapta este spatiul abstract al Ideilor (Realitatea respectiv idea abstracta nu sunt practic elemente pe axa, ele ar fi pozitionate la infinit fata de axa verticala, deoarece nu apartin propriu zis spatiului reprezentarilor). M-am ferit sa pun un sens pe aceasta axa a reprezentarilor, fiindca e o chestiune de filozofie. Celor mai multi le este la indemana sa plece de la concretul realitatii percepute si sa urmeze un proces mintal de abstractizare, Platon insa sustinea realitatea ca fiind o lume a ideilor, iar ceea ce percepem noi palide umbre ale acestora. Daca parcurgem axa de la dreapta la stanga in plan cognitiv are loc un proces de generalizare, iar daca o parcurgem de la stanga la dreapta realizam o concretizare, o specializare. Puntul de confluenta al celor 2 procese, adica unde intervin in egala masura ar fi axa verticala.
Reprezentarile cele mai apropiate de axa verticala sunt simbolurile. Acestea sintetizeaza intreaga informatie despre obiectul in cauza, si implica cel mai mult receptorul mesajului. Simbolul acesta se manifesta in 2 moduri: imaginea si cuvantul. In timp ce imaginea isi transmite informatia apeland la o generalizare a tuturor pipelor pe care le-am vazut vreodata, cuvantul presupune un alt fel de cunoastere prealabila, un formalism care asociaza cuvantul pipa ideii abstracte de pipa, care poate fi concretizata in orice pipa din lumea fizica. Un alt aspect interesant ar fi prezentarea fumului, infatisand o caracteristica functionala si nu doar aspectul fizic al obiectului, realizandu-se astfel o extensie a realitatii obiectului si in domeniul invizibil, apropiind reprezentarea imagistica la maxim de spatiul conceptual.

Studiul axei verticale depaseste un pic ce mi-am propus, dar ar merita macar mentionat prin exemplu ce reprezinta. La capatul sau se afla planul imaginii, adica cu cat mai mult urcam pe axa, nu reprezentam nici o realitate nici o idee, ci imaginea se reprezinta pe sine. Sa spunem ca aici se afla o pictura impresionista a unei pipe, nu putem spune ca este mai departata de realitate decat o poza sau pictura lui Magritte, insa este introdus subiectivul (liniile sunt vazute difuz, iar culorile percepute sunt altele, in functie de starea artistului). Poate nu este cel mai bun exemplu dar impresionismul e curentul meu artistic preferat, si totodata cel mai apropiat de axa orizontala, dar care se departeaza deja de ea, este superlativul scolii clasice de pictura in care se cauta prezentarea realitatii. Un alt exemplu de imagine care se reprezinta pe ea insasi ar fi cel alaturat,
in care tabloul pipei lui Magritte e pusa in contextul unei alte imagini cu pipa. Iar in paleta de culori, culorile fizice puse de pictor cu pensula se reprezinta pe ele insele in contextul paletei, pictata la randul ei de artist. Cel mai apropiat insa de planul imaginii sunt insa picturile abstracte, directie stabilita prima data de cubisti (prin reprezentanti precum Picasso) in care imaginea se exprima cel mai bine pe ea insasi (altceva eu sincer nu vad sa exprime).
Bineinteles si cuvintele se pot apropia de planul imaginii, revenim de exemplu la China, si analizam un pic cuvintele lor... Pentru noi, cei care nu stim chineza, acestea nu duc continut ideatic insa poti linistit sa atarni un asemenea cuvant scris caligrafic pe perete sa spui ca e arta. Din cate cunosc eu, as spune si ca acest scris (dintre cele contemporane) este cel mai apropiat de axa verticala, in unele simboluri recunoscandu-se o imagine similara cu cea pe care o numeste. Caligrafia orientala depaseste un pic sfera mea de cunostinte, dar ar merita aprofundat pentru cei ce sunt interesati.

Cum as putea sa inchei? Doar nu printr-un rezumat, ca am batut campii cam mult, adica am acoperit o arie destul de mare, insa in maniera sumara. Iar concluzia? concluzia e de fapt ceea ce stie orice copil, ca avem la indemana 2 modalitati de a prezenta un obiect: il aratam si il descriem (in cuvinte). Copilul e capabil sa se foloseasca de cele doua interschimbabil in functie de care ii este mai la indemana cu o libertate de invidiat: "Daca apas asta asa, face asta. Nu il apas asa ca nu face nimic". Insa cu cat ne maturizam o astfel de interschimbare devine semn de incultura (n-ai vocabular sa exprimi ceea ce tu vrei sa arati), iar exprimarea prin imagini ramane atributia artistilor plastici, sau a formelor de manifestare neseriose, cum sunt benzile desenate sau blogurile. Intrebarea ce se pune e ce determina aceasta conditionare de o singura categorie de simboluri? Mai ales cand stim ca o imagine valoreaza cat o mie de cuvinte. Gandeste-te la asta!

PS. Fragmentul poetic din imaginea cu axele e din "Cu toamna in odaie" de Ion Minulescu. Pozele le-am gasit pe net si le-am editat cu Gimp (nu recomand nimanui, mie imi placea Pain Shop Pro), dar oricum cred ca am pus in acest articol destule poze pentru cativa ani... Oricum, e momentul sa lasam copilariile si sa trecem la chestii serioase.

28.3.08

Titlul

Fiind primul post ar trebui sa explic despre ce scriu, in caz ca cineva chiar citeste asta...
Este pur si simplu un loc unde sa exersez scrisul. Aici ar fi momentul oportun sa explic si titlul: chiar nu intentionez sa devina acesta un blog, adica un fel de jurnal online, ci pur si simplu o colectie a unor idei pe care imi vine sa le transpun in scris, publicate in format de blog.

Cautand un titlu potrivit mi-am dat seama ca e in natura romanilor sa fie poeti, si in cazul nostru, al generatiei care isi petrece o parte din viata in acest spatiu virtual al internetului (pe mirc, mess, forumuri si ce o mai urma), inovatori de limba, adica ne plac cuvintele pe care le inventam (voi detalia intr-un post viitor). Bineinteles nu era destul un titlu simplu precum Ganduri sau Idei sau Pareri, trebuie mereu sa dovedim ca suntem inovatori, si nu niste pragmatici neinventivi precum nemtii sau englezii. Intr-o prezentare, Andrei Plesu spunea ca exista 2 metode de critica in arata: metoda francezilor (identica la romani) in care descrierea unui tablou devine in sine opera de arta, plina de personificari si metafore, si metoda englezilor ( in galeria X se gasesc Y tablouri de dimensiuni Z*T). Detalii despre menirea criticului in viitorul apropiat.

Dar acum sa revenim la titlu. Inspiratia a venit din vestitul paradox a lui Epimenides, care rezumat este: "Eu sunt un mincinos", desi adaptarea in pictura a lui Rene Magritte pare mai apropiata. Deci pana la urma titlul este destul de adecvat, indeplinindu-si scopul -> stimularea gandirii. Si (of...) apare inca o tema pe care trebuie s-o dezvolt, paradoxurile, care spre deosebire de contradictii, care sunt nonsensuri si deci nu pot avea decat efect negativ asupra rationarii, sunt o expresie superioara a intelectului uman.

Post-urile viitoare probabil nu vor mai semana prea mult cu acesta, al carui scop nu este sa fie lizibil sau interesant, in alte cuvinte il consider un eseu asa cum am invatat sa le fac la romana ( si a iesit unul destul de bun de care pot sa fiu mandru ). Urmeaza sa inglobez si elemente ale pragmatismului in scriere. In loc de concluzie, care clasic este o reiterare a ideilor deja prezentate, ce ar fi sa analizez textul tocmai terminat? Pai concluzia este ca un titlu mai adecvat ar fi Aberatii si Paradoxuri ( sau "tentative de a invata sa scriu un blog"). Pe moment insa, Acesta nu este un blog...