Identitate

Uitandu-ma printre pozele care mi-au ramas dupa ultimul post, vad ca nu am scris deloc despre ce intentionasem initial. Deci am un pic de recuperat si nu am scapat inca de poze .

In loc s-o iau sistematic, cred ca e mai bine sa apelez la intuitia cititotului. Te uiti la poza de langa si ce vezi? Vezi un fluture... Incearca sa vezi niste picaturi de apa sau cercuri aiurea, dispuse aleator. Cam greu, nu? fiindca creierul tau nu functioneaza asa, ci vede imaginea de ansamblu. Vede imaginea de ansamblu fiindca are in fata sa un fluture stilizat, un simbol, si nu putem face abstractie de simbol.
Toate reprezentarile pe care le facem, icoanele, cum le-am numit in postul precedent, sunt un rau necesar, fiindca din pacate nu putem comunica direct de la minte la minte, daca ar fi posibila o asemenea comunicare toate acestea ar fi inutile. Insa asa cum stau lucrurile trebuie sa comunicam prin intermediul unui canal si a unui cod comun. Sau altfel spus comunicarea implica un proces de receptie si unul de perceptie, care intervin in diferite grade. De exemplu daca vezi poza unui fluture receptia e maxima iar perceptia la un minim, insa in imaginea pusa de mine receptia e neglijabila, totul sta in perceptie (poza este efectiv constituita doar din "pete" aleatoare, insa mintea ta percepe simbolul asociat fluturelui).

Ca o mica digresiune, mi se pare ca acesta este un ideal al brandingului, sa reusesti sa asociezi imaginea ta de un simbol pe care lumea il recunoaste pretutindeni.
Cel mai cunoscut exemplu trebuie sa fie Mickey Mouse, respectiv Disney, peste tot unde vezi 3 cercuri la ce te gandesti? La soareci clar

Insa sa mergem un pas mai departe? Ce vezi in imaginea de mai jos?
Vezi o fata, nu? insa asta nu e tot, asa-i? vezi pe oricine. Dar mai mult, te vezi pe tine... Poti sa te identifici cu aceasta fata, asa-i? In mare asta este probabil din cauza faptului ca nu avem o imagine prea clara despre noi insine. Adica sigur stim ca avem 2 ochi, un nas, o gura, cam ce freza avem, dar seamana cu o poza? Cand te uiti in oglinda te vezi pe tine? asa cum te ai in minte? In memorie iti ramane doar o esentializare, un simbol al persoanei pe care o vezi in oglinda. Si mai mult de atat, avem darul de a fi foarte egocentrici, adica cand te uiti de exemplu la un stol de pasari ce vezi? (mareste daca nu vezi bine )
Ideea e ca daca este posibil sa ne vedem pe noi insisi in ceva, mintea profita de aceasta ocazie. De exemplu de ce am pus acesti smileys peste tot? Fiindca exprima cum ma simt? poate, poate ca nu... cert este ca in momentul in care ii vezi, sti cum te simti TU cand ai acea mimica, practic iti insuflu tie o stare. Chiar daca nu vrei sa recunosti ca te identifici cu acesti mutunache, cel putin reactionezi la mimica respectiva, si cand ti se zambeste ce poti sa faci decat sa zambesti inapoi?

Deci, cand te afli in fata unei reprezentari simbolice, te vezi pe tine. Ce se intampla insa cand esti confruntat cu o imagine realista? Il vezi pe altul, adica o entitate care percepi ca este animata de o alta constiinta decat a ta; are o alta identitate. Cand ai in fata un interlocutor tii in mintea ta o imagine detaliata cu toate trasaturile lor, si in funtie de gradul de apropiere dintre voi il percepi in mod diferit si adopti o atitudine adecvata. Asta este insa o discutie pentru alta data, pe moment ajunge sa analizezi ce identitate asociezi fetei din poza alaturata? Eu as paria pe niciuna. Este pur si simplu imaginea unui om pe care nu l-ai vazut niciodata si esti in stare sa asociezi imaginea cu un om, nu insa si cu o persoana. De fapt realismul unei poze are chiar darul de a produce o disociere intre tine si subiectul imaginii. Tu nu esti asa dezamagit de faptul ca nu te poti sinucide cu tigari destul de repede, incat sa te culci pe o linie de tren

Deci realismul are rolul de a te face sa te disociezi de o situatie? Pai nu. Tine doar de perceptia identitatii. Sa luam urmatorul exemplu. Fundalul este realist, clar ca o poza, protagonistul insa este realizat intr-un mod schematic si care este efectul? Efectul este imersiunea in lumea prezentata. Protagonistul simbolic iti permite autoidentificarea, in schimb decorul realist creeaza o atmosfera in care te poti transpune. Situatia sta fix pe dos in prezentarea decorului fata de prezentarea personajelor, un decor realist iti da un sentiment de familiaritate si spatiul devine concret in mintea ta, il poti vizualiza, in timp ce un decor schematic da frau liber imaginatiei, sau mai degraba creeaza un vid pe care mintea noastra nu se chinuie sa il umple. As face analogia cu propria fata: ce este fata noastra? este ca o masca vazuta de toti ceilalti (si oricat de bine ar cunoaste ce se ascunde in spatele mastii nu o pot indeparta niciodata, intotdeauna altii te vor vedea prin intermediul acestei masti) si niciodata de tine, pentru ca mereu o porti. Unde e corespondenta? Pai figura simbolica este masca sub care te ascunzi, prin care te transpui in realitate, iar decorul realist este lumea plina de stimuli senzoriali ce o percepi prin intermediul acestei masti.

Insa mai exista un mod prin care interactionam cu obiecte inanimate si anume atunci cand le folosim. Obiectele pot sa indice activitati, stari sau atitudini . Unde vreau sa ajung cu asta? Obiectele pe care le folosim devin extensii ale propriei identitati si sunt incorporate in constiinta de sine. De exemplu daca porti un joben te poti simti elegant sau ridicol, insa in mod cert iti schimba perceptia de sine, jobenul devine o parte integrata a felului cum te prezinti pentru ceilalti dar si a imaginii de ansamblu pe care o ai despre propria persoana. Un exemplu mai la indemana ar trebui sa fie condusul unei masini. In fiecare moment noi suntem atenti la diverse detalii de pe drum si din mediul inconjurator insa in orice moment avem in minte propria masina in ansamblu, si mai mult, cat timp o conducem ne identificam cu ea. Gandeste-te de exemplu daca are loc un accident, ce te gandesti? "M-a lovit", nu "Masina lui m-a lovit" sau "Masina lui a lovit masina mea". De unde aceasta personificare? Masinile devin entitati care actioneaza conform unor vointe, devin obiecte animate. In plus mai exista un mod prin care ne raportam la obiecte inanimate: in loc ca acestea sa devina extensii ale propriei identitati, le inglobam, specializand elemente componente ale fiintei noastre. De exemplu cand suntem la masa tacamurile devin substituenti pentru mainile noastre, iar cand cineva merge in carje acelea sunt noile lui picioare percepute.

Pana acum am scris de perceptii involuntare dar constiente, ceea ce inseamna ca am vazut doar varful icebergului. Sa ne scufundam un pic si in taramul subconstientului. Subconstientul e un concept din psihanaliza utilizat pentru a desemna unele functii ale mintii in lipsa constiintei, insa si Freud a abandonat termenul fiindca il considera prea ambiguu. Fiindca este un spatiu ambiguu si, in opinia mea, mult prea personal pentru a generaliza concluzii despre el in acelasi mod cum am facut-o mai inainte in cazul mintii, care functioneaza, in mare, la fel pentru oricare dintre noi, ma voi limita la modul in care poate fi reprezentat acest spatiu, si modul in care il percepem. De prezentarea universului din subconstient s-au ocupat in special suprarealistii. Dintre curentele moderniste, Suprarealismul este preferatul meu datorita utilizarii simbolului. In timp ce alte curente cauta forme de reprezentare sau exprimare noi, acesta utilizeaza figuri familiare inovand si incercand sa transceada planul simplelor reprezantari inspirate din realitate prin abordarea artei intr-o maniera onirica. Animale, obiecte inanimate si oameni sunt parca desprinsi dintr-un vis sau din amintiri ireale, avand insa rol de substitut pentru concepte concrete, aplicabile lumii noastre. Ca maniera de expresie folosita, preponderenta este sugestia care presupune o utilizare intensa atat a procesului de receptie (atentia la detalii) cat si a celui de perceptie (interpretarea imaginilor, incat sa devina semnificative pentru sine). Bineinteles simbolurile fiind desprinse din subconstientul artistului introduc un element de ambiguitate si deci de echivoc in interpretare. Acesta este motivul pentru care am ales aici o imagine de a lui Chagall, picturile sale produc o impresie asupra mea, chiar daca nu pot sa le inteleg precis, logic. As spune ca apare aici un proces de comunicare de la subconstient la subconstient, apeland la o natura mai universala a noastra decat gandirea (mintea). De asemenea, desi in mod cert exagerez, as spune ca Suprarealismul este o extensie, o generalizare a Impresionismului si este evolutia naturala a acestuia.
Disclaimer: am si eu atata treaba cu arta cat are vaca cu OZN-ul

Sper ca ti-a placut monologul meu retoric si ca ai inteles cate ceva despre propria identitate si cum percepem identitatea obiectelor incojuratoare. Te-am pupat!

Simboluri

Incep printr-o prezentare a paradoxului.
Toata lumea stie cel putin intuitiv ce este un paradox. Este o chestie contradictorie, adica despre care nu se poate stabili valoarea de adevar. Un exemplu trivial e urmatorul:

• Propozitia urmatoare e falsa.
• Propozitia predecenta e adevarata.
  

Fiecare dintre cele doua are forma corecta (ligvistic si gramatical) precum si continut logic valid. Luandu-le insa impreuna nu se poate stabili valoarea de adevar a ansamblului. De ce? Pentru ca prozitiile au sens autoreferential (proprietatea necesara,dar evidnet nu si suficienta, pentru a se putea ajunge la paradox): se refera la valoarea de adevar a unei componente din sistem.

Trecand peste aceasta introducere, putem analiza o problema mai interesanta... unde se afla paradoxul in poza de aici? (Propozitia in franceza ar trebui sa fie usor de inteles: Aici nu este o pipa.)

La o prima analiza s-ar spune ca nu e nimic de discutat; intr-adevar nu este nici o pipa, e o imagine a unei pipe (de fapt nici macar aceasta realitate nu o ai in fata, te uiti la o poza a unui tablou, la un monitor). Dar daca cineva se uita la aceasta poza care nu intelege franceza (un chinez de exemplu pentru care literele astea sunt la fel de ciudate cum sunt pentru noi ale lor), ce vede? Vede o pipa, nu? si nu isi mai face ganduri. Paradoxul, sau curiozitatea, mie mi se pare ca este faptul ca propozitiei scrise noi ii dam inteles prin acelasi proces prin care am asociat imaginea cu o pipa. Se poate spune ca sub imaginea pipei nu exista nici o afirmatie... sunt doar niste simboluri grafice care pot, sau nu, in urma unui proces cognitiv sa dobandeasca noi valori. Eu as concluziona ca propozitia isi neaga propria validitate, chiar propria existenta, insa intr-un mod mai subtil. Si am obtinut paradoxul. De ce la o prima vedere nu este nimic paradoxal la aceasta imagine? Fiindca le asociem cuvintelor o mai mare insemnatate decat imaginilor, insa la baza sunt ambele acelasi lucru...

Ce sunt? Eu le-as spune icoane (si ma gandesc mai mult la englezescul icon decat la tablouri cu sfinti din biserica). Icoanele sunt reprezentari grafice ale unor obiecte, persoane sau idei. Daca e sa grupez aceste elemente cumva ar fi sub numele de forme, adica obiecte limitate, reprezentabile.


Am incercat sa exemplific prin aceasta poza (click pentru a mari), diferitele nuante ale icoanelor. In satanga se observa Realitatea, adica lumea perceputa prin intermediul simturilor, iar in dreapta este spatiul abstract al Ideilor (Realitatea respectiv idea abstracta nu sunt practic elemente pe axa, ele ar fi pozitionate la infinit fata de axa verticala, deoarece nu apartin propriu zis spatiului reprezentarilor). M-am ferit sa pun un sens pe aceasta axa a reprezentarilor, fiindca e o chestiune de filozofie. Celor mai multi le este la indemana sa plece de la concretul realitatii percepute si sa urmeze un proces mintal de abstractizare, Platon insa sustinea realitatea ca fiind o lume a ideilor, iar ceea ce percepem noi palide umbre ale acestora. Daca parcurgem axa de la dreapta la stanga in plan cognitiv are loc un proces de generalizare, iar daca o parcurgem de la stanga la dreapta realizam o concretizare, o specializare. Puntul de confluenta al celor 2 procese, adica unde intervin in egala masura ar fi axa verticala.
Reprezentarile cele mai apropiate de axa verticala sunt simbolurile. Acestea sintetizeaza intreaga informatie despre obiectul in cauza, si implica cel mai mult receptorul mesajului. Simbolul acesta se manifesta in 2 moduri: imaginea si cuvantul. In timp ce imaginea isi transmite informatia apeland la o generalizare a tuturor pipelor pe care le-am vazut vreodata, cuvantul presupune un alt fel de cunoastere prealabila, un formalism care asociaza cuvantul pipa ideii abstracte de pipa, care poate fi concretizata in orice pipa din lumea fizica. Un alt aspect interesant ar fi prezentarea fumului, infatisand o caracteristica functionala si nu doar aspectul fizic al obiectului, realizandu-se astfel o extensie a realitatii obiectului si in domeniul invizibil, apropiind reprezentarea imagistica la maxim de spatiul conceptual.

Studiul axei verticale depaseste un pic ce mi-am propus, dar ar merita macar mentionat prin exemplu ce reprezinta. La capatul sau se afla planul imaginii, adica cu cat mai mult urcam pe axa, nu reprezentam nici o realitate nici o idee, ci imaginea se reprezinta pe sine. Sa spunem ca aici se afla o pictura impresionista a unei pipe, nu putem spune ca este mai departata de realitate decat o poza sau pictura lui Magritte, insa este introdus subiectivul (liniile sunt vazute difuz, iar culorile percepute sunt altele, in functie de starea artistului). Poate nu este cel mai bun exemplu dar impresionismul e curentul meu artistic preferat, si totodata cel mai apropiat de axa orizontala, dar care se departeaza deja de ea, este superlativul scolii clasice de pictura in care se cauta prezentarea realitatii. Un alt exemplu de imagine care se reprezinta pe ea insasi ar fi cel alaturat,

in care tabloul pipei lui Magritte e pusa in contextul unei alte imagini cu pipa. Iar in paleta de culori, culorile fizice puse de pictor cu pensula se reprezinta pe ele insele in contextul paletei, pictata la randul ei de artist. Cel mai apropiat insa de planul imaginii sunt insa picturile abstracte, directie stabilita prima data de cubisti (prin reprezentanti precum Picasso) in care imaginea se exprima cel mai bine pe ea insasi (altceva eu sincer nu vad sa exprime).
Bineinteles si cuvintele se pot apropia de planul imaginii, revenim de exemplu la China, si analizam un pic cuvintele lor... Pentru noi, cei care nu stim chineza, acestea nu duc continut ideatic insa poti linistit sa atarni un asemenea cuvant scris caligrafic pe perete sa spui ca e arta. Din cate cunosc eu, as spune si ca acest scris (dintre cele contemporane) este cel mai apropiat de axa verticala, in unele simboluri recunoscandu-se o imagine similara cu cea pe care o numeste. Caligrafia orientala depaseste un pic sfera mea de cunostinte, dar ar merita aprofundat pentru cei ce sunt interesati.

Cum as putea sa inchei? Doar nu printr-un rezumat, ca am batut campii cam mult, adica am acoperit o arie destul de mare, insa in maniera sumara. Iar concluzia? concluzia e de fapt ceea ce stie orice copil, ca avem la indemana 2 modalitati de a prezenta un obiect: il aratam si il descriem (in cuvinte). Copilul e capabil sa se foloseasca de cele doua interschimbabil in functie de care ii este mai la indemana cu o libertate de invidiat: "Daca apas asta asa, face asta. Nu il apas asa ca nu face nimic". Insa cu cat ne maturizam o astfel de interschimbare devine semn de incultura (n-ai vocabular sa exprimi ceea ce tu vrei sa arati), iar exprimarea prin imagini ramane atributia artistilor plastici, sau a formelor de manifestare neseriose, cum sunt benzile desenate sau blogurile. Intrebarea ce se pune e ce determina aceasta conditionare de o singura categorie de simboluri? Mai ales cand stim ca o imagine valoreaza cat o mie de cuvinte. Gandeste-te la asta!

PS. Fragmentul poetic din imaginea cu axele e din "Cu toamna in odaie" de Ion Minulescu. Pozele le-am gasit pe net si le-am editat cu Gimp (nu recomand nimanui, mie imi placea Pain Shop Pro), dar oricum cred ca am pus in acest articol destule poze pentru cativa ani... Oricum, e momentul sa lasam copilariile si sa trecem la chestii serioase.