Critic

Acum încerc să-mi elimin din sistem tot ce a rămas legat de literatură, limba română etc. pentru a putea trece la lucruri mai serioase sau mai concrete. Întotdeauna mi-a plăcut raţionamentul inductiv. Acesta presupune să pleci de la lucruri binecunoscute, de la exemple, şi să ajungi la adevăruri mai generale. Pornesc de la, probabil, cel mai mare critic literar pe care l-a avut România şi să vedem unde ajungem.

Primul popas este chiar autorul eseului de la link-ul precedent. Poate majoritatea nu îl percepeţi ca un critic literar, însă eu aş vrea să arat că este cel mai de seamă critic al timpurilor noastre. Din păcate şi el s-a stins şi rămâne responsabilitatea tinerelor generaţii să suplinească un gol, deoarece o epocă fără critică este fie o epocă în care arta a împietrit, fie una în care lipseşte cu desăvârşire. Ar trebui să fie evident că fără facultate critică nu poate exista creaţie artistică vrednică de acest nume. În literatură nu mi se pare cea mai fericită idee “întoarcerea la origini”, însă în critică mi se pare indispensabilă. Spun asta deoarece tendinţa creaţiei este să se repete pe sine însăşi, facultatea critică fiind cea care născoceşte forme noi. Dar de ce o întoarcere la origini în critică, şi ce exact presupune aceasta? Pentru început mă voi limita la literatură. Când zici literatură te gândeşti la scrieri, de obicei chiar foarte voluminoase, adică eu asociez literatura cu imaginea a multe tomuri înşirate pe rafturile unei biblioteci.

Aici apare greşeala care de altfel cred că a fost făcută în toate epocile mai puţin cele mai îndepărtate, “originile”. Noi asociem literaturii o imagine, o reprezentare vizuală datorită unui cumul de factori dintre care probabil cei mai importanţi sunt obişnuinţa (70% din informaţia provenită pe calea simţurilor e cea vizuală şi de asemenea cam acelaşi procentaj al oamenilor au o minte “vizuală”, cuvânt ce descrie felul în care creează asocieri, care stau la baza inteligenţei) şi canalul prin care ni se transmite literatură: cărţi, care evident sunt menite a fi citite, deci procesate vizual. Noi am făcut din scris un fel special de compoziţie, el e însă doar o metodă de a face însemnări. Şi nu îmi par a fi mulţi cei care îşi dau seama. Scrisul a făcut mult rău scriitorilor; trebuie să ne întoarcem la voce. Eu încă încerc să îmi găsesc vocea, însă ce am observat până acuma e că nu poţi să îţi creezi o voce (unii o numesc “stil”, iar “stilul e omul însuşi”). Remarcam că nu îmi vine să adopt un ton sarcastic şi o atitudine cinică (cum aş zice că fac în viaţa de zi cu zi), probabil fiindcă aici nu am cu cine vorbi decât cu mine însumi. Ori eu mă respect pe mine; deschid uşa înaintea mea, îmi dau jos pălăria când mă întâlnesc cu mine… Dar, vorbind serios, ar trebui să fie evident că în momentul în care cineva are ceva de spus ar face bine s-o spună frumos, altfel nu ascultă nimeni, dar inevitabil când o spune rezultatul e plictisitor. Însă când nu ai nimic de zis, în mod evident tonul face muzica, iar rolul său este să nu te lase să adormi, sau să dai click pe altă pagină, sau să schimbi canalul. Ceea ce vreau să spun aici este că reacţia este pe dos faţa de cum mi se pare firesc a fi, publicul cere scandal şi nu vrea să audă lucruri noi, sau spuse într-un alt mod decât cel cunoscut. De aceea artistul adevărat nu scrie pentru cineva. Vocea, e clar, ţi-o găseşti când vorbeşti singur. O operă considerată arta trebuie să le împace însă pe amândouă, să fie atât hrană pentru minte cât şi să te gâdile plăcut la ureche. Ca să ne întorcem la origini, ar trebui să-l amintim pe Homer. Homer a cântat Iliada şi Odiseea, însă cine să fi avut spiritul critic care să stimuleze apariţia acestei forme noi în literatură, epopeea (cum de altfel au apărut în Grecia antică numeroase forme ale literaturii precum comedia, tragedia etc.). Nu putem presupune decât că poporul în ansamblul său a stimulat creaţia şi artele, însă ce uneşte poporul? În mod cert nu părerile sau atitudinile, acestea trebuie să fi fost la fel de diverse cum au fost în orice epocă şi cum sunt şi în ziua de azi. Ceea ce îi uneşte este evident limba; grecii au fost un popor de critici de limbă şi deci făuritori de limbaj artistic. Ceea ce ne aduce din nou în prezent şi explică apelarea la personalitatea domnului Pruteanu, care este probabil cel mai cunoscut critic al “evoluţiei” limbii române. Prima concluzie, ce trebuie punctată, e că limba este părintele şi nu copilul gândirii.

Pentru studiul vieţii lui Călinescu, căci la el mă refeream când spuneam cel mai mare critic, sau a meritului său pentru cultură, a semnificaţiei personalităţii sale duale de critic şi artist în istoria literaturii române, apelaţi la o sursă avizată, cum ar fi eseul la care am făcut referire anterior. Eu voi încerca să explorez ce reprezintă pentru mine şi să identific de ce simt o afinitate spirituală către el. În primul rând este clară admiraţia ce îi trebuie purtată. Oamenii tind să aprecieze un fapt în funcţie de cât de greu a fost să îl faci. De aceea cadourile scumpe (pentru care ai muncit mult timp, de aceea cu cât eşti mai bogat e mai scump cadoul) produc cel mai mult bucurie printre oameni. Iar când nu sunt cele scumpe sunt cele făcute cu migală sau cu dragoste, a dărui ceva din tine implicând totuşi un efort şi mai considerabil din partea autorului şi pentru apreciere un mai fin spirit critic al receptorului. Criticul în general şi Călinescu în special, este demn de admiraţie deoarece este incomparabil mai greu să vorbeşti despre un lucru decât să îl faci. Sper să nu fiu greşit înteles, mă refer aici la a crea nou conţinut ideatic, de a prezenta ceva cunoscut într-o nouă lumină, cea a propriei personalităţi. Dacă opera cuiva este uşor de înţeles o explicare devine inutilă, iar dacă e de neînţeles, explicarea nu poate fi decât păgubitoare. De aceea nu mă refer la analiză ci la o transformare a unei opere de artă (sau de creaţie în general) în alta. Critica, preschimbând fiecare artă în literatură, rezolvă odată pentru totdeauna problema unităţii artei. Încă o dată, critica nu înseamnă a explica şi a diseca, ci prezentând o lucrare din altă lumină să-i descopere noi ascunzişuri, noi subtilităţi de care să se poată bucura şi alţii. Misterul, prin natura sa, este cel ce provoacă bucurie celui ce îl descoperă, bucuria contemplaţiei. De aceea ţelul criticului este de a amplifica misterul şi nu de a „strivi corola de minuni a lumii”, rolul său fundamental fiind cel de educator; este cel ce pregăteşte oamenii de bucurii superioare, din planul esteticii.

În continuare mă voi referi la rolul de estetician al criticului, fiindcă conceptul de “frumos” joacă un rol esenţial. Pentru mine oricum sunt acelaşi lucru, de fapt esteticianul fiind desăvârşirea criticului, fiindcă se ocupă cu forma cea mai înaltă de critică (cea mai valoroasă, deşi se potriveşte şi literal, după cum voi prezenta in continuare). Iar forma cea mai înaltă nu se ocupă de artă ca expresie ci exclusiv ca impresie. Să explic pe o modificare/completare pe o schemă prezentată anterior (da, cât de cât mă aştept să citeşti în ordine cronologică, dar fiecare eseu e de sine stătător şi nu presupune cunoştinţe prealabile, deşi, ca şi lui Călinescu, îmi place să definesc termeni).Deci de ce am pus criticul atât de sus, spre abstract? Spuneam mai sus că se bazează exclusiv pe impresie, iar ma demult remarcam că Impresionismul e curentul ce deschide drumul în sus pe calea abstractului. Mai mult, cea mai înaltă critică, fiind forma cea mai pură a impresiei personale nu se referă la un criteriu exterior sieşi. Şi care este obiectul activităţii criticului de la acest nivel? Este frumosul. Frumosul este simbolul simbolurilor ( cu întelesul de simbol pentru simboluri, nu “tata lor” sau simbolul absolut, deşi intenţionat sună hiperbolic). Frumosul e o temă destul de profundă pentru a-i aborda analiza naturii şi implicaţiile altă dată. Pe moment mă limitez la facultatea critică de a-l aprecia. După cum am sesizat, frumosul nu este o proprietate intrinsecă, ci o proiecţie a propriei impresii despre un obiect (obiectul vizat fiind în primul rând opera de artă) asupra lui. De aceea orice opinie nepărtinitoare va fi întotdeauna lipsită de valoare. Există două moduri să-ţi displacă arta. Unul e să-ţi displacă, celălalt să-ţi placă în mod raţional.

Revenind la Călinescu, este uimitoare dualitatea personalităţii sale de creator şi critic. Cele două activităţi presupun naturi diferite, deşi în chip misterios înrudite, ale fiinţei umane. Neavând o pregătire psiho-filozofică prea bogată voi apela la exemple mai la îndemână mie pentru prezentarea celor două. Natura creatoare, deşi s-ar părea că se manifestă peste tot în originalitate, în fantezie (doar de aceea se încearca în noul sistem de educaţie promovarea „individualismului” şi a creativităţii, şi e inutil să spun cât de prost mi se pare sistemul educativ; dar despre asta când voi scrie despre educaţia „frumosului”), am reuşit s-o identifica doar în două profesii: scriitor şi programator (sper că reţii de unde am plecat: creatori). Ce au în comun cele două (...pe langă clămpănit la tastatură)? Imersiunea în alt univers. Procesul la nivel cerebral este acelaşi: încărcarea cu cât mai multe variabile a capacităţii creierului, extinderea sa la nivel maxim şi găsirea unor interacţiuni între acele variabile, deseori cu un scop cunoscut, alteori cu efecte neanticipate, lucrurile pur şi simplu parcă se potrivesc cu o voinţă proprie. Aceste interacţiuni constituie fundamentul inteligenţei şi, dacă sunt realizate cum trebuie, evocă o viaţă proprie, autentică a personajelor într-o operă literară sau au ca efect creaţia „banalei” inteligenţe artificiale în domeniul calculatoarelor. Meritul creatorului este de a găsi cele mai bune relaţii între elemente şi a le traspune din spaţiul propriei minţi în spaţiul concret, accesibil tuturor. Natura de creator aş spune că este cea mai superioară natură a fiinţei umane care este însă limitată de planul cognitiv, nu transcede planul gândirii ca funcţie fiziologică a creierului, nu are acces la un plan mai subtil al realităţii. Transcederea acestui plan, ieşirea dintr-un cadru bine determinat al unui univers, fie el cel concret sau unul imaginat, şi accesul la informaţii despre acel univers pare să reuşească în cazul criticului şi al matematicianului. Diferenţa este una calitativă faţă de creator: un inventator poate produce ceva nou şi nemaivăzut, un arhitect poate concepe o construcţie care înainte nu exista, un programator scrie un program care face o acţiune imposibilă până în acel moment, dar când un matematician realizează un progres în domeniul său se spune că a facut o descoperire. În alte cuvinte el a „văzut” un adevăr; ceea ce a descoprit el era bineînţeles adevărat şi înainte de această descoperire dar nimeni nu era conştient de acest adevăr. Matematicianul a adus o informaţie existentă într-un plan mai subtil, dar evident la fel de real, în planul comun al cunoaşterii, informaţie ce poate acum fi transmisă şi altor oameni. Descoperirea unui asemenea adevăr presupune un cu totul alt stil de muncă decât cel prezentat anterior, în care prin extinderea capacităţii de analiză şi prin tatonarea mai multor soluţii posibile, reconfigurarea universului creat se ajunge la soluţie. Activitatea specifică este contemplaţia matematică, care a fost dovedit, nu poate fi înlocuită de un proces mecanicist. Această contemplaţie matematică mai este numită şi inspiraţie matematică, indicând necesitatea unei surse de cunoaştere exterioare. Voi încerca să dau şi argumente şi să clarific un pic situaţia când voi vorbi despre sisteme formale (nu e acum momentul). În mod similar, criticul porneşte de la un univers cunoscut şi găseşte în el aspecte inaccesibile altor oameni, aspecte pe care are datoria să le releve. Ce este suprinzător în împăcarea celor două naturi (la numesc artist şi critic pe parcursul acestui eseu) într-un singur om este faptul ca însăşi acea concentrare a viziunii care te face artist limitează prin intensitatea ei exagerată facultatea de apreciere fină. Îmi păstrez însă dreptul de a afirma că autocritica este sortită eşecului, deoarece fiind implicat nu poţi vedea pădurea de copaci. Alternativa este să încerci să te detaşezi, iar rezultatul fiind o critică obiectivă este nedemnă de luat în seamă. Sper că nu te-am încurcat, matematicianul, spre deosebire de critic, ar face bine să ajungă la concluzii obiective, doar procesul prin care ambii ajung la concluziile lor respective îmi pare similar, accesează informaţii „din afară”.

Un alt aspect al personalităţii lui Călinescu a fost activitatea sa de gazetar. Dar aceasta este o cu totul altă problemă. Spre deosebire de literatură care nu este citită, gazetăria nu poate fi citită. Probabil datorită faptului că este scrisă pentru public şi acesta devine criticul său, atribuţie pentru care este total necalificat. Cu tristeţe constat însă că aceasta activitate a fost văzută ca o datorie de Călinescu, responsabilitate de a educa masele fără doar şi poate. Problema este că cei ce-şi fac întotdeauna datoria devin mizantropi sau misogini incurabili pentru tot restul vieţii. Sună cinic? E din Oscar Wilde preluată ideea, cum de altfel sunt multe de pe parcursul acestui eseu. Eu am considerat ca e oportună o rearanjare a ideilor sale, sau cu ce am rămas eu din ele, şi prezentarea lor într-o altă formă decât cea a piesei de teatru, şi oricum mi se pare inadecvată prea multă erudiţie într-un eseu, te face să te simti prost şi nu mai citeşti. Eu încerc să fac eseurile plăcute pentru mine şi utile pentru eventualii cititori. După un pic de experienţă în ale scrisului, plăcute şi cititorilor. Cum spuneam, pe moment îmi caut vocea. A fi natural înseamnă a fi evident şi a fi evident înseamnă a nu fi artistic. Dacă nu sunt evident, sper să fiu pe drumul bun.

Activitatea de critic literar a fost evident cuplată cu cea de istoric. A descrie exact ceea ce nu a avut loc niciodata este nu numai preocuparea istoricului ci şi privilegiul inalienabil al oricărui om de talent şi cultură. Prin aceasta şi-a dezvoltat Călinescu personalitatea şi a produs capodopera sa Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Nu există arte frumoase fără conştiinţă de sine, iar conştiinţa de sine şi spiritul critic sunt unul şi acelaşi lucru. Afirmaţia precendentă are rol de concluzie, şi face deschiderea spre următoarea temă pe care intenţionez să o abordez, şi anume conştiinţa şi individualismul.

În loc de o încheiere în care să reiterez ce am spus deja, ma gandesc să spun o mică povestioară care să explice ce voiam eu să comunic şi importanţa spiritului critic faţă de cel creator. A fost odată ca niciodată o bibliotecă. Şi pe rafturile acestei biblioteci se aflau toate cărţile ce puteau fi scrise vreodată, adică conţinând toate permutările posibile ale caracterelor lexicografice: o carte era plină doar cu „A”, o alta doar „A” şi un singur „B” etc. Şi în această bibliotecă trăiau bibliotecari a căror menire era întreaga viaţă să străbată structura labirintină şi infinit de mare a acestei biblioteci catalogând cărţile. Această muncă era evident indispensabilă, considerau ei, deoarece biblioteca conţinea toate cunoştinţele ce puteau fi transmise vreodată, incluzând o istorie completă a universului, care să cuprindă chiar şi viitorul. O identificare a cărţilor „adevărate”, utile din bibliotecă ar însemna cunoaşterea absolută. Fiindcă nu poate avea final fericit, în mod evident căutarea cărţilor adevărate fiind o muncă imposibilă, o las cu final deschis. De fapt totul se rezumă doar la nişte oameni care caută adevăr în univers. Această poveste a fost imaginată de Borges. E o replică bună pentru afirmaţia că o maimuţă la o maşină de scris poate produce, lăsându-i-se destul timp toate operele literare.