Cum îți amintești ceva?

După o pauză cam îndelungată mă reapuc să-mi aştern gândurile pe hârtie (mai precis ecran) şi problema de care m-am lovit prima a fost cu ce să încep, şi care era direcţia generală a “discursului” meu. Deseori ni se întâmplă asemenea lucruri, iar apoi dintr-o împrejurare sau dintr-o asociere făcută cu un element din mediul înconjurător ne amintim ce aveam de spus, făcut etc.

Cel mai la îndemână punct de plecare este ceva despre care am vorbit deja (un punct de reper din trecut). Vorbeam despre Homer şi opera literară creată pe cale orală. Întrebarea pe care trebuie să și-o fi pus oricine este cum putea un asemenea poet/cântăreț/trubadur să rețină cuvânt cu cuvânt o operă de asemenea proporții (Iliada sau Odiseea au în jur de 27 de mii de versuri). Acestea au fost însă anomalii, cazuri speciale care prin grandoare au impus arhivare; nu prea vedem înregistrări scrise ale vechilor poeme epice. Unul din motive trebuie să fie faptul că nu era menirea sau scopul lor acela de a fi scrise, cum am încercat deja să explic. Aceste poeme nefiind scrise, în mod evident nu exista nimic cu care să poată fi comparate recitările. Noțiunea de recitare cuvânt cu cuvânt este relativ nouă; în tradiția orală poeții nu reproduceau din memorie operele ci fiecare recitare era un prilej ca opera să fie recreată. Ea rămânea constantă nu prin cuvinte identice ci prin ceea ce interesa auditoriul: aceeași poveste, aceleași idei și același tip de rimă și ritm, deci acceași muzicalitate. Și cine să judece diferențele? Oamenii ar putea jura că este vorba de același poem și dacă ar fi de lungime dublă, în limitele bunului simț, adică nu cred că cineva ar reuși să asculte la o bere varianta scrisă a operelor lui Homer fără să se plictisească, ce să mai zic fără o bere. Sau cui i-ar păsa de diferențe?

Deci cum pot continua? Cum aș putea reproduce ceea ce încă nu am rostit? Idei pe care le bănuiesc, dar care încă nu s-au format în mintea mea? Păi m-am pregătit (rânjet), am făcut planuri de idei cu ceea ce consideram important iar de acolo se poate dezvolta... Memoria noastră este supraîncărcată, nu putem reține nici măcar ceea ce interesează. De aceea trebuie să stocăm o parte din informații în lumea înconjurătoare pentru a ne ajuta să ne amintim. Pentru a ne aminti, esențiale sunt două informații, răspunsul la două întrebări: ce? și când? trebuie să facem ceva. Când spunem că am uitat ceva ne lipsește răspunsul la cel puțin una dintre întrebări. Din fericire, când nu ești constrâns de timp (ca în cazul meu) ajunge o singură informație (trebuia să fac ceva... dar nu mai știu ce...). De asemenea ajută când știm care sunt metodele de amintire și facem uz de ele, de obicei (adică în mod natural) combinat și preferabil în cel mai eficient mod. Cel mai simplu, dar totodată cel mai greu ca efort de amintire, este să recuperăm date aleatoare din memorie (doar în viața de zi cu zi trebuie să reținem numere de telefon, adrese, CNP etc.). Memoria noastră pare a avea o capacitate nelimitată, a recupera informații din ea se dovedește mai dificil. De aceea mai facem uz de două metode care să ne ajute: relații semnificative (semnalizarea la mașină de exemplu; nu înțelegeam cum să țin eu minte dacă în sus înseamnă la stânga sau la dreapta, dar dacă iei în considerare mișcare volanului și nu a mașinii totul pare firesc, mișcarile efectuându-se în același sens; iată ce important e un model mental adecvat, deoarece mintea noastră lucrează cu modele, iar dacă nu găsim unul la îndemână vom „fabrica” unul), și explicații sau deduceri (pe ceea ce mă bazez și eu cu continuarea acestui blog, pornind de la informații date se pot umple „golurile”, această metodă revendicând însă considerabil mai mult timp decât celelalte). Bineînțeles în afară de apelul instinctual la aceste metode de amintire trebuie să avem un plan bun: dacă vrem să ne amintim să luăm cu noi ceva când plecăm punem lucrul în fața ușii pentru a ne „împiedica” de el. Un șnur legat la mână nu ne ajută mai niciodată, știm ca trebuie să ne amintim ceva, dar... ce? Ceea ce prezintă un interes deosebit pentru mine dar nu am reușit încă să-mi explic este cum consemnarea ideilor în scris pare să fie eficientă prin actul de a nota în sine, astfel încât referirea la notițe nu mai este necesară ulterior. Procesul e evidențiat și în viata de zi cu zi: dacă îți scrii un bilet pentru a-ți aminti ceva, a doua zi de obicei ajunge să vezi biletul, nu și conținutul, pentru a ști despre ce e vorba.

Îmi propusesem să scriu ceva scurt și la obiect ca un fel de rampă de (re)lansare, însă din nou m-am întins un pic. Punct ochit, punct lovit: mi-am revenit. Voi încheia cu un citat, la care mă duce gândul de fiecare dată când vorbesc de memorie:
Când omul se oprește asupra obiectelor simțurilor el dezvoltă o atracție pentru ele; atracția se dezvoltă în dorință, iar dorința naște mânie. Mânia induce amăgire, iar aceasta uitare; prin uitare, rațiunea este nimicită, iar pierderea rațiunii duce la distrugere. (Traducere liberă din Bhagavad-gita)